Oamenii care mă cunosc deja nu mai sunt surprinşi de cât de înceată pot fi câteodată. Nu mă refer la a fi înceată la minte sau fizic, ci cam înceată în ceea ce priveşte apariţia momentului revelaţiei. 
       Acel moment de inspiraţie divină, când toate piesele se aranjează de la sine şi totul se luminează, pe mine mă vizitează mai greu. Ce-i drept, asta se întâmplă doar când e vorba de mine. Dacă e vorba să rezolv problemele altora, zici că aş fi Speedy Gonzales.
       Eu am probleme cu vederea imaginii în ansamblu. Cum îmi zice mama, am talentul să nu mai văd pădurea de copaci. Mă implic atât de mult în ce mă interesează pe moment, încât aproape toată lumea din jurul meu dispare. Sunt în stare, dacă situaţia o cere, să jonglez cu mai multe lucruri în acelaşi timp, dar de obicei prefer să o iau încet, cătinel, cătinel, să nu mă stresez şi să înfrunt fiecare dezastru pe rând.
       Pe lângă asta, mai trebuie adăugate încăpăţânarea mea fără limite şi lipsa capacităţii, sau voinţei, de a vedea lucrurile din altă perspectivă decât a mea, plus adversiunea faţă de schimbare. Pentru mine, odată ce un lucru este stabilit, dacă depinde numai de mine, va rămâne aşa la nesfârşit. Rar mi se întâmplă să simt nevoia de o schimbare şi chiar şi atunci sunt mult prea îndărătnică pentru ceva radical. Tot cu încetul o iau şi atunci.
       Prin urmare, având în vedere punctele date mai sus, este perfect plauzibil ca eu să nu realizez atunci când un prieten de-al meu vrea ca relaţia noastră să meargă mai departe de prietenie. Din nefericire pentru el, orice încercări, oricât de bine gândite şi inspirate, vor întâlni o ignoranţă crasă, născută din elementele prezentate anterior. Nu o fac intenţionat, dar dacă omul nu e direct şi preferă să fie subtil, de dragul sentimentelor lui, nu va ajunge nicăieri cu mine. Iar dacă pentru alţii repetiţia este mama învăţăturii, la mine tactica asta nu prea merge. Am fost în situaţia mai sus descrisă de două sau de trei ori în şcoala generală şi încă de două ori în liceu. Ei bine, dacă la liceu m-am prins şi eu mai repede, în principiu datorită insistenţei nesimţite, dintr-un caz, şi evoluţiei mult prea rapide pentru a fi ignorate, în al doilea caz, în generală…să zicem doar că în un caz a trebuit să mi se zică în faţă, când era oricum prea târziu ca să se mai întâmple ceva, în celălalt, cam la fel, iar în altul…ei, au trecut trei ani, iar eu m-am prins joia trecută, din greşeală, apropo.
       Această ultimă revelaţie mă preocupă acum. Dacă stau să mă gândesc, mama mi-a zis atunci, cât se putea de clar, că băiatul în cauză mă place. Reacţia mea? Mama nu ştie despre ce vorbeşte, suntem colegi, ne cunoaştem din clasa întâi, suntem prieteni, orice altceva e pur şi simplu ridicol. Ramona m-a mai tachinat pe aceeaşi temă de câteva ori, dar cu o fluturare nepăsătoare a mâinii am ignorat-o. Dar acum, când stau şi mă gândesc mai bine, când trec iar peste toate faptele, rând pe rând, încep să mâ gândesc…cum am putut să fiu atât de chioara??? În apărarea mea, era prietenul meu şi eram ferm convinsă că e îndrăgostit până peste cap de colega mea de bancă sau de o colegă de la clasa paralelă, depinde cum bătea vântul. Acum, încep să mă îndoiesc puţin, dar prefer să nu mai scormonesc trecutul. Să las ce a fost aşa cum a fost.
       Două răni se deschid totuşi, oare prietenia noastră a dispărut din cauza ignoranţei mele? Şi, ironia, ironiilor, deşi nu l-am plăcut niciodată cu adevărat, nici când mi-am dorit asta, am ţinut enorm la băiatul ălă, iar într-un Ajun de Bobotează, ţin perfect minte că l-am visat, stând lângă mine, pe banca din faţa liceului Nicolae Iorga. Eh, încă un regret pe o listă interminabilă deja… 

<

  • Share/Bookmark