sleepymouse

M-am întrebat întotdeauna, după ce a căzut prima zăpadă, cine sunt acei oameni care fac poteca prin troienele adunate pe drum.

Cândva îmi imaginam, într-un mod realist, că sunt acei oameni care se trezesc în zori şi sunt forţaţi să plece din casă la orele insuportabile ale dimineţii. Am crezut că ei sunt cei care taie zăpezile, pentru a putea ajunge acolo unde este nevoie de ei. Mă gândeam la şoferi de RATB, medici de gardă, jurnalişti de matinale, mame lucrătoare care îşi duc copii la scoală sau învăţătorii din şcoli. Ştiţi voi, acei oameni pe care societatea tinde să se sprijine pentru a funcţiona.
Acum, totuşi, am descoperit care este adevărul când m-am văzut şi eu în postura de a croi o cale prin zăpada căzută. Nu e vorba de pionieri sau aventurieri îndrăzneţi. Nu e vorba de oameni dedicaţi locului lor în societate, care se grăbesc să ajungă la servici. Nu e vorba de amatori de senzaţii tari. Nu. E vorba despre oameni a căror frustrare interioară a refulat. Oameni al căror pahar a atins ultima picătură. Oameni care mai au puţin şi explodează. Dar, în acelaşi timp, acei oameni aflaţi în condiţiile astea trebuie să fie determinaţi să nu îşi verse nervii pe nimeni şi să-şi concentreze furia pe obiecte fără viaţă din jurul lor care nu pot fi rănite de o răbufnire. Aceşti oameni îşi consumă energia şi frustrarea prin călcatul în picioare al omătului prospăt aşternut. Astfel, ei formează calea ce va fi urmată de restul oamenilor, care la rândul lor vor crea propriile poteci când furia îi va ajunge din urmă.
Atunci se ridică întrebarea, marile descoperiri din alte domenii, pionierii care au deschis o nouă cale, au urmat oare acelaşi model?